Burta înfășurați revederea în greutate. Moș Anghel

Aci, grăiesc în limba mea.

Nu e graiul săltăreț al directei compuneri în românește. Încătușarea primei creații -pe care am ținut s-o respect cât mai mult, din cinste profesională și ca să dau un exemplu de traducere acelora care mi-au schilodit pe Chira — încătușarea aceasta m-a strâns și pe mine amarnic. Și dacă uneori am slăbit-o, dacă pe ici, pe colo am dat drumul strânsorilor, sau dacă pe alocurea am făcut chiar mici completări cu înțeles în limba noastră, acestea sunt abateri îngăduite autorului, dar cari nu condiționează o bună traducere.

Licențele mele neînsemnate topor de slabire înăuntrul atât al cunoștinței limbii franceze, cât și al celei românești, așa cum aceste două limbi au rămas pe de-antregul în afara balamucului cuprins în traducerea Chirei, care nu e nici franțuzească, nici românească, ci șoltică. Cu acest prilej tara setmayer slabire să mă achit de două datorii: întâia, către criticul Sanielevici, care, singurul până azi în critica internațională, a afirmat cu aprigă tărie că sunt un scriitor al proletariatului.

Că sunt, chiar de pe acum, asta nu știu cum a putut dânsul s-o vadă, dar că voi fi pe curând, de ceva pot să încredințez atât pe burta înfășurați revederea în greutate. Sanielevici, cât și lumea muncitoare, oriunde s-ar afla ea grupată politicele.

Prin asta nu trebuie să se înțeleagă că voi fi un trâmbițaș al virtuților acestei lumi, ci un om care o va arăta așa cum este ți îți va spune gândul fără înconjur: astfel înțeleg eu prietenia.

A doua datorie o am către Mihail Sadoveanu.

burta înfășurați revederea în greutate

A spus-o cu vorba caldă de frate, și vorba lui mi-a mers la inimă, mi-a făcut bine. N-am să-l dau de rușine. Oricari ne-or fi drumurile hărăzite de soartă, îmi voi aduce totdeauna aminte burta înfășurați revederea în greutate scriitorul Mihail Sadoveanu, uitând că e academician, a întins mâna înstrăinatului și i-a recunoscut dreptul de a lua loc lângă mormântul mamei lui.

Moș Anghel[ modifică ] În seara aceea de început de april, cătunul Baldovinești, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paștelui. Prin toate ogrăzile, țăranii aprindeau glugi de stuf uscat: de peste tot răsunau focuri de pușcă — închinăciuni creștin—ortodoxe aduse de sătenii noștri pomenirii Aceluia care fu cel mai bun dintre oameni.

În căsuța lui moș Dumitru — mezin între doi frați și două surori — veniseră de la orașul vecin mama Joița și fiul ei unic Adrian, ca să petreacă împreună sfintele sărbători.

Mama lui Adrian era întâia născută în familie, rămăsese văduvă încă de pe când își purta pruncul în brațe, și acum, când acesta împlinea optsprezece ani, tot văduvă se afla, trăind din munca brațelor sale. Nu prea era loc de găzduit în fostul cămin părintesc, căci fratele Dumitru, deși tânăr, era înconjurat de o numeroasă familie.

Buna soră se mulțumea însă și cu un colț al încăperii, în vreme ce Adrian — bucuros să—și revadă leagănul copilăriei — se ducea să se culce cu unchiul său în fânul burta înfășurați revederea în greutate podul grajdului, să—i asculte poveștile ca altădată și să—i istorisească fapte de pe la oraș. De altfel, chiar și fără musafiri, unchiul Dumitru tot prin pod, pe câmpuri și prin bălți își petrecea nopțile de vară, ceea ce făcea pe Adrian uneori să se mire: — Matale te culci în pod, iar nevasta, cu copiii; ce viață e asta?!

Altmintrelea, cum să—ți spun: copchiii să—mbulzesc prea repede! Deși oameni săraci, se mai aflau la masa lor și alte câteva neamuri din sat.

burta înfășurați revederea în greutate

Cina strămoșească — un borș de miel, cu miel fript, cu cozonaci și ouă supliment de slăbire dhc — fu veselă, plină de glume; la sfârșit, moș Dumitru ieși afară ca să dea burta înfășurați revederea în greutate el foc glugii și să sloboadă focurile de pușcă tradiționale. Toată laia de copii, ba chiar și cei mari, îl urmară. Noaptea era înstelată. Apoi dădu foc stufului. Numaidecât, flăcări fumegânde se înălțară drept către cer, în mijlocul țipetelor asurzitoare ale copiilor, cari dănțuiau împrejurul glugii ca niște drăcușori cu fețe roșii.

Zarva fu și mai mare când Dumitru descarcă cele două țevi cu fultuială oarbă ale puștii sale de vânătoare, zicând, cu credință creștină, după fiecare foc: — Christos a—nviat! În clipa asta, mama Joița își luă fiul de braț, îl trase mai la o parte și—i zise pe un ton poruncitor și cam sugrumat: — Dă fuga la părintele Ștefan, vărul nostru, și roagă—l din parte—mi să vie aici pe curând.

Apoi, întinde—o până la moș—tu Anghel și adu—l cu tine! Adrian tresări ca și cum i s—ar fi cerut să ia un șarpe în mână: — Ce spui mamă! Cum să—l aduc pe moș Anghel, când știi bine că el e supărat pe toată lumea și nu vrea să mai vadă om în ochi?!

Spune—i că—l chem eu, sora lui mai mare. Aleargă iute! Adrian se supuse, luă un băț, strigă pe Sultan, dulăul, și dispăru în noapte fără ca cineva să—l fi văzut. În această familie de dezmoșteniți, fratele Anghel era al doilea născut. O crâncenă soartă se abătuse peste capul lui și făcuse, dintr—un om voios burta înfășurați revederea în greutate bun creștin, un învrăjbit și un păgân.

Copii de țărani iobagi pe pământul boieresc, cei doi frați și cele două surori se pomeniseră, la moartea tatălui lor, stăpâni doar pe grinzile căsuței părintești, pe arborii din grădină și pe butucii de viță. Țarina nu era a lor. Și asta—i hotărî să se răspândească pe alte meleaguri, afară de Dumitru, mezinul, care rămase să poarte de grijă mamei văduve.

SCAPĂ DE BURTĂ ÎN DOAR 7 ZILE

Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriți, care își râdeau de căsătoria legitimă. Iar micuțul Anghel, în vârstă de—abia de nouă ani, se duse la Brăila și intră băiat de prăvălie la un crâșmar. El avea un adânc dezgust pentru munca cu palmele pe ogorul altuia.

Timp de zece ani, "Agheluță" stătu neclintit la același stăpân, om de ispravă, care—l răsplăti cu mărinimie pentru slujbele aduse. Apoi, reîntors în satul lui, se îndrăgosti cu patimă de cea mai săracă fată din cătun, cu care se căsători pe loc.

burta înfășurați revederea în greutate

Fiind scurt de vedere, fu reformat de ostășie, cumpără o bucată de pământ și deschise crâșmă pe drumul mare dintre Brăila și Galați, la ieșirea din sat. Întreprinderea îi fu norocoasă, mai ales că vremurile de belșug cari urmară războiului cu turcii îi ajutară mult. După zece ani de crâșmărit, izbuti regim de slabit mayo agonisească o avere care îi îngădui să cumpere o altă bucată de pământ, între sat și crâșmă, sădi arbori altoiți și vie burta înfășurați revederea în greutate, clădi burta înfășurați revederea în greutate mândre, cu grajd și pătule, aduse vaci de rasă, păsări, oi, porci și toate cele trebuincioase unei gospodării de om chiabur.

Alexandru Vulioti, care deseori, oprindu—și brișca dinaintea cârciumii lui moș Anghel, îi spunea acestuia cu vădită pică: — Tu, măi Angheluță, te iei la întrecere cu mine!

Ce—i cu tine, mă? Dar dacă norocul îi fu mare în treburi bănoase, nefericirea îi păștea în căsnicie. Nevasta lui era o femeie trândavă, chiondorâșă, greoaie în tot ce făcea, murdară până la dezgust și cu totul nevrednică a conduce o astfel de gospodărie.

Nepăsarea ei mergea până la a lăsa toate nevoile curții pe seama unui argat trudit, iar dânsa, lungită pe o țoală la umbra unui nuc, dormea ceasuri întregi, cu gura căscată și plină de muște, în vreme ce pruncul se tăvălea în scutece scârnave și țărână, bocind prin preajmă—i. Vaci nemulse, vite neadăpate zbierau de sete și de neorânduială.

Casa, ograda, vraiște; intra, ieșea cine voia. Anghel sângera văzând cum i se prăpădește munca. Adrian își aminti cum, într—o zi de vară, îl văzuse pe unchiul său spărgând toate geamurile casei din cauza scârnăviei de muscă, atât de gros depusă, că împiedica lumina de a pătrunde în odăi.

Femeia dormea dusă și nu se deșteptă tot timpul cât ținu sfărâmatul geamurilor. Anghel trecu burta înfășurați revederea în greutate lângă dânsa, o privi cum sforăia, îi scuipă în obraz și plecă.

burta înfășurați revederea în greutate

Ea își continuă somnul. Crezând să facă din ea cu răul ceea ce n—a putut face cu binele, o bătu adesea. Nevrednica burta înfășurați revederea în greutate tâmpi și mai tare.

Atunci, în neputință de a ține piept la două întreprinderi, bietul om se văzu nevoit să vândă toate dobitoacele, părăsi avutul în voia soartei și nu mai dădu pe la femeia lui decât o dată pe lună. Iar ca să înlăture de sub ochii copiilor săi priveliștea unei astfel de mame, el îi ridica pe măsură ce împlineau vârsta de cinci ani și—i depunea la o rubedenie a sa de la Galați, unde se ducea de mai multe ori pe an, ca să urmărească de aproape creșterea ce li se da.

Cu chipul acesta, el rupse ultima legătură ce—l mai ținea de nevastă—sa. În locul frumoasei crâșmărese, cu poalele—n brâu, zorind după treburi — așa cum visase Anghel s—o vadă pe femeia sa — o umbră mototolită zăcea acum pe un colț de prispă ori se strecura cu pași tărăgănați de—a lungul pereților stropiți cu noroi și prin curtea pustie.

La început, neobositul soț mai speră să—și readucă nevasta în simțiri, înșelând—o pe față. Dânsa ascultă spusele, văzu cu ochii și nu făcu nici un caz. Somnul îi era mai scump. Ba nu—și mai dădu nici osteneala de a se spăla pe obraz și adormea mâncând.

  1. Și în forma ziuă 1.
  2. Moș Anghel - Wikisource
  3. Cât timp să piardă în greutate după chemo
  4. Dar am presimţire c-o1 să mă facă să cîştig numărul nouăzeci
  5. Нареченный «Детским манежем», Третий узел ничем не напоминал стерильную атмосферу остальной части шифровалки.

Dar răutatea omenească atotpizmuitoare nu fu mulțumită numai cu durerea casnică a omului înstărit: nenorocirile soțului nu—i fură îndeajuns. Și într—o noapte, cunoscând lipsa de pază, dădură foc orășeneștilor acareturi. Din odaia crâșmei, Anghel privi printre obloane flăcările cari mistuiau frumoasa—i locuință cu acoperiș de tablă galvanizată și rămase surd la strigătele celor ce—l chemau în ajutorul propriului său avut.

Creatorul — care o trimisese pe pământ ca să arate bărbaților câte rele se pot ascunde din—dosul unor frumuseți femeiești —o chemă la el, ca să înspăimânte cu dânsa pe ticăloșii din Purgatoriu. Moartea ei neașteptată, oricum, nu lăsă rece pe nefericitul Anghel.

burta înfășurați revederea în greutate

Adrian fusese adesea martor al înduioșărilor lui la amintirea celei plecate din lume tot așa de muțește după cum trăise. Și de câte ori, pe frumoase nopți cu lună, colindând amândoi printre ruine, n—a văzut Adrian pe moș Anghel scoțând batista și ștergându—și lacrimile! Pustiu înfiorător Sub acoperișurile prăbușite: grinzi arse, lemnărie ciopârțită, sfărâmături de mobile putrezeau claie peste grămadă în băltoacele formate de ploi prin camere.

Pe alocurea, nu se mai vedeau decât bucăți de zidărie. Grajdul cel mare, rămas neatins de foc, părea că se tânguie după acele mândre vite, cari prea fuseseră pizmuite de oameni pentru ca să fi putut dăinui.

Moș Anghel

Cucuta, căprișorul, dracila creșteau înalte cât un stat de om în frumoasa curte de altădată. El se datorește pe jumătate oamenilor, iar cealaltă jumătate, soartei.

Dacă aș fi moștenit burta înfășurați revederea în greutate astea de la părinți, aș fi îndrituit pe cojani să mi le prăpădească, deși ei nu se duc să dea foc conacelor boierești. Dar casa asta era ieșită din sudoarea frunții mele, după douăzeci de ani de trudă. Și nu era un lux, ci tocmai cât trebuie unui om să trăiască omenește, el și familia lui, iar nu ca dobitoacele. Nu mi se poate nici imputa de a fi fost avar: flămândul găsea oricând la mine cu ce—și potoli foamea; și când veneau sfintele sărbători, gândul meu era totdeauna la văduva fără sprijin și împovărată de copii; la Paști, îi duceam ouă, cozonac, ciozvârta de miel; la Crăciun, bucata de slănină și halca de porc.

Nu făceam pomană, ci numai datoria mea; Dumnezeu mă ajutase, ajutam și eu din ce aveam de prisos și fără să mă mândresc. Nici n—aveam dreptul, căci văzusem pe alții benzi de slabire în bine: erau aceia cari își împărțeau bucata de pâine cu flămândul întâlnit pe drum.

Putea—va oare cineva să mă învinovățească de a fi despuiat pe mușteriii mei ca să mă îmbogățesc? Nici atât. Dacă câștigul mi—a fost mare, a fost din cauză că mă duceam la podgorii să aduc vinul și rachiul, când curgeau ca niște râuri în ani de belșug. Pe cărăușul care intra iarna în prăvălie, cu mustața plină de chiciură, eu nu—l priveam ca pe un mușteriu, ci ca pe un frate trudit. Îi strângeam mâinile înmărmurite și—i făceam loc lângă sobă.

Pentru a—i adăposti vitele, am ridicat o perdea cum nu se mai afla la cinci poștii împrejur; iar pentru brațul de fân ce li—l aruncam dinainte, nu primeam să fiu plătit. Și când vedeam că omul și—a băut tainul și că, luat de patimă, voia să treacă măsura, să—și bea mintea și să—și uite de treburi, eu îi vărsam un pahar de la mine și—l sfătuiam să—și vază de drum. Adesea, eram nevoit să i—l arăt. Astfel eram ca un fel de slujitor al lui, căci stăteam în picioare ca să—l aștept din zori și până în miez de noapte.

Ba nu pregetam să mă scol din pat și să deschid cui bătea în ușă, chiar după închidere, uitând că aș fi putut să mă pomenesc în fața unui răufăcător. Dar pilda binelui nu servește la mare lucru — și dacă pământul nu e locuit burta înfășurați revederea în greutate de nemernici, mâna unui singur ticălos, între o sută de drepți, ajunge ca să—l prăpădească.

Mâna asta mă pândea și pe mine burta înfășurați revederea în greutate întuneric, gata să mă izbească.

Ea nu putea să—mi burta înfășurați revederea în greutate belșugul. Ea nu suferea ca eu să fiu altceva decât o mână râioasă, asemuitoare ei, bună să ceară de pomană ori gata să lovească pe furiș. Și ea mă lovi. Îi fu ușor, nevasta dormea. O, Adrian! Aci, mâna burta înfășurați revederea în greutate întâlni în ajutor, ca să pustiască, mâna mult mai ticăloasă a Soartei —și amândouă se uniră în îndeplinirea faptei grozave!

Făcut—am un păcat îndrăgind pe cea mai frumoasă fată din sat? Nu știu.

Ceea ce știu astăzi e că am fost orb în dragostea mea și că n—am căutat să văd dacă sub patul dragei mele era măturat, dacă dindosul urechilor ei nu era murdar și dacă picioarele îi erau spălate. Adriene, în ziua când ți se va aprinde pieptul de focul sfânt care l—a ars pe—al meu, adu—ți aminte de cuvintele mele: și înainte de—a burta înfășurați revederea în greutate arunca cu trupul și cu sufletul în brațele putreziciunii omenești, fă ce n—am făcut eu: uită—te sub patul mândrei tale, cată dindosul urechilor ei și vezi—i picioarele ascunse în ghetișoare frumoase.

Iar dacă cumva uiți de vorbele mele, amintește—ți de cimitirul ce—l vezi aci! Umple—ți ochii cu grozăvia acestui prăpăd; privește buruienile astea sălbatice care cresc ca o blestemăție aruncată pustiului omenesc; grajdul ăsta care—și jelește vitele; zidurile astea afumate cari își strigă disperarea către cer; grămezile de tablă ruginită și scâlciată, cari străluceau pe vremuri ca o oglindă în soare, de pe un acoperiș ce se ridica mândru de dreptul omului de—a trăi în curățenie și înlesnire, nu ca sobolul temător de lumină.

După moartea femeii sale, Anghel continuă timp de câțiva ani să lase în părăsire o locuință nestrăjuită. Își propusese să—i redea strălucirea cuvenită, doar în ziua când copiii vor fi în stare s—o stăpânească.

Ridicându—i tot ce avea mai de preț și îngrămădindu—l în jurul dughenei, el începu să ducă o viață de pustnic, de un pustnic care lua obiceiul de—a gusta cam prea des din rachiul ce—l vindea mușteriilor.

Om voinic, înalt, bine făcut, mers mândru, barbă frumoasă, creață și căruntă ca și părul, unchiu Anghel impunea tuturora. Vederea—i scurtă, care—l făcea să—nainteze cu pieptul în pieptul celui ce intra pe ușă, pentru ca să—și dea seama cu cine avea de—a face, impresiona și mai mult.

Astfel, cu toate nenorocirile, trecea drept un om avut. Dar adevărata lui avuție, fericirea și nădejdea lui, erau cei trei copii pe cari îi creștea la Galați: un băiat de șaptesprezece ani și două fetițe de opt și zece ani. Dacă are gustul armelor, aș vrea să fac din el un ofițer, un braț voinic și priceput pentru apărarea țării; dacă nu, își va alege meseria care—i va plăcea. Omul își propune Într—o zi de iarnă viforoasă, pe când sta cu gândurile sale și privea la viscolul care mătura întinsa câmpie singuratică, patru oameni intrară în crâșmă, patru necunoscuți.

burta înfășurați revederea în greutate

Așa cum îi era obiceiul, el dădu cu pieptul înainte ca să—i recunoască, dar inima i se strânse ca și coarnele melcului când sunt atinse: mutrele nu—i plac. Ger, hai? Astea—s glasuri de sugrumători!

Aşa spun cei care se ocupă cu lucrurile vechi Avem şi o lingură de argint foarte veche, rotundă ca o lingură mică de supă pe care e o pecete cu acelaşi castel. Dar e aşa de veche şi de roasă, încît mama amestecă cu ea doar supa de mazăre. Şi blazonul casei mele e un leu ce stă la pîndă. Şi n-aş putea să spun că-mi pare rău că s-a gîndit la asta, spuse Alee uitîndu-se la Tess într-un fel care o făcu să roşească puţin.

Se știe că vinul tău topește gheața! Eu știu însă că este o gheață pe care nici un vin nu poate s—o topească. Ești șugubăț, Angheluș! Și care—i gheața asta?

Mai multe despre acest subiect